Pe 5 Aprilie, Fănuș ar fi împlinit 85 de ani!

Pe 5 Aprilie,  Fănuș ar fi împlinit 85 de ani!

Cu mulţi ani în urmă, atunci când a pornit în împovărătoarea călătorie literară, Fănuş Neagu a uimit întreaga suflare a cititorilor printr-un debut fulminant cu o povestire înduioşătoare, încărcată de metafore, caldă, scrisă cu o precizie aproape matematică, publicată sub titlul „Ningea în Bărăgan”. Născut în câmpia bântuită de dropii şi de legende halucinante, peste care furtunile venite din senin ca să alunge vipiile băteau cu bob de gheaţă iarba înaltă şi fruntea florilor sălbatice, copilul cu zulufi aurii şi-a tras seva scrisului său răscolitor din pământurile acelea peste care întâmplări ciudate şi istorii pline de adevăr aşteptau să fie povestite. Acolo a văzut el prima oară curcubeul şi lacul argintat în nopţile cu lună, acolo a primit botezul viscolului şi a prins primul fluture ivit la început de primăvară, într-o joacă a cunoaşterii. Tot acolo, în nopţile în care sânzienele zburdau prin văzduhul plouat cu pulbere de stele, în mintea şi sufletul lui Fănuş începea eflorescenţa unui talent rar întâlnit, a unor trăiri ce-i vor subjuga întreaga lui viaţă condusă prin inelele de argint din care a zidit povestiri ce au cotropit iremediabil inimile iubitorilor de literatură. Fără tăgadă, Fănuş Neagu a fost regele metaforei, inventatorul unor fraze răscolitoare, povestitorul fascinant şi nu mai puţin scormonitorul după cuvinte care, nescoase din uitare, puteau să dispară din frumoasa noastră limbă românească.
Una dintre întâmplările norocoase din viaţa mea mi-a fost aranjată de destin atunci când m-a împins spre inima acestui neasemuit bărbat care mi-a întins năvodul de aur al unei prietenii nestinse. Acest „frumos nebun”, care ştia mai bine decât noi toţi să împuşte cuvintele pe hârtie, ştia să iubească şi să se supere, ştia să bea un pocal de vin bun, să cânte, să joace, să ierte, dar mai ales să sară fără alegere în ajutorul oricui îl cerea, izbutea, asemenea unui fachir, să electrizeze asistenţa şi să se facă iubit. Era rău de gură atunci când venea vorba de meschini, de mincinoşi, de trădători şi de nedreptăţile săvârşite de cei urcaţi în şeile de unde-şi puteau biciui semenii, pocindu-i fără teamă în cuvinte vecine înjurăturii. Înalt şi frumos, cu un păr rebel furat din lanurile de grâu ale Bărăganului, cu vocea ca un tunet căzut din tăriile pe unde se plimbă norii încărcaţi de ploi ori zăpezi, călcând apăsat precum caii din hergheliile în galop aţâţate de mirosul Dunării, Fănuş a fost plămădeala inconfundabilă dospită din nisipurile sărutate de văpaia lunii. El a fost adus în jilţul literaturii de strigătul unui înger care primise ordin de la Divinitate să-i aşeze între degete un stilou cu cerneală de aur.
Cu siguranţă, dacă nu l-aş fi cunoscut, nu aş fi fost furat de cântecul miraculos al muzelor care te cotropesc fără milă şi te îndeamnă fără ostoire să rămâi robul uneia dintre cele mai frumoase îndeletniciri: scrisul. Fănuş este cel care m-a aruncat în bulboana acestei pasiuni, adăugându-mi, astfel, pasiunii de a îngriji bolnavii pe cea a literaturii.
Doamne, câte întâmplări, câte poveşti trăite, câte nebunii, câte bucurii şi câte împliniri am trăit lângă el! Zburdau în vorbele noastre vulpile pornite la furat, săreau popândăii din ascunzişuri, urlau lupii înfometaţi, iar sitarii se ascundeau prin frunzişul pădurii de frica ereţilor. Iar noi doi, hălăduind prin parcul palatului brâncovenesc, stârneam, prin taifasul nostru, stăncuţele din cuiburile agăţate în stejarii seculari şi aţâţam cucuvele ascunse în clopotniţa bisericii să-şi sloboadă ţipătul despre care se spune că ar prezice moartea cuiva. Fănuş Neagu nu a crezut că viaţa lui se va sfârşi vreodată, fiindcă plăcerea lui de a trăi şi a scrie era mai puternică decât orice cântec de cucuvea. Zilele acestea am recitit „Jurnalul cu faţa ascunsă”, de fapt jurnalul romanului „Asfinţit de Europă, răsărit de Asie”, în care, în cele 255 de pagini, Fănuş îşi trădează marea plăcere de a scrie, dar şi angoasele ce-l bântuiau uneori. Aşadar, o carte de aproape grosimea a două degete pentru schiţarea unui roman! Îşi dirija paşii scrisului citind, măcinând în minte tot ce urma să aştearnă pe hârtie ori plecând să se „impregneze de esenţa peisajului adecvat capitolului” . Şi asta fiindcă era un perfecţionist; lucra uneori până la epuizare, cântărind cuvintele precum spiţerul pe balanţa farmaceutică. În jurnalul cu pricina, scrie: „M-am sculat pe la orele 2,00. De mai multe zile mă împotmolisem la capitolul III. Va trebui să fac un drum în Deltă, la Enisala, Vâlcov, Sfântul Gheorghe. Luna cea mai prielnică unui asemenea drum este luna mai. Acolo mă voi impregna de esenţa peisajului adecvat capitolului…”.
Dar când temerile îl invadau, „Marele blond” se rupea din încrâncenarea scrisului şi fugea în locurile unde viaţa e unsă cu duhul plăcerilor lumeşti. Şi asta o afli din ce scrie în jurnal:
„Noapte de toamnă, la Brăila. Câţiva prieteni petreceau pe malul Dunării vrăjiţi de vioara lui Gheorghe Afloarei, ultimul mare lăutar al ticălosului de frumos oraş, precum şi de acordeonul lui Hahui. O fată de neam tătar, de vreo optuşpe ani, dansează desculţă pe o masă de biliard, zornăind brăţări şi inele, fantomele vaselor turceşti înecate-n marele fluviu întreabă santinelele de drumul spre Gibraltar, o văduvioară gustoasă ca o cegă murmură un refuz cântat: «Eu nu-ţi primesc inelul, iubite marinar/ căci soarta mie-mi spune că eşti un criminal…», iar Titi Gratie, proprietar de abator, căruia toţi se simt datori să-i strige: «mă, fii atent, să nu ajungi înapoia numelui tău», se înălţă dintr-o dată pe scaun şi ne invită la Romanu, satul părinţilor săi, să bem un vin roşu de buturugă, fiindcă vinul ăstora, alb şi searbăd, îl umple de o mie de draci. Nu trebuie să insiste, înhăţăm pardesiele, ne înghesuim în două maşini şi-ntr-un sfert de oră suntem la Romanu. E ora 1 noaptea. O soră a lui Titi spintecă vreo cinci găini, Titi adoarme în bucătărie, iar bătrânul ne anunţă că are un vin, şampanie, nu altceva, o sută de sticle, pe care le-a îngropat nevastă-sa, toamna trecută, în grădina măsurând două mii de metri pătraţi, dar a uitat cotlonul. Punem mâna pe cazmale şi pornim la lucru. Transpirăm, izbim, înjurăm, buşim şi până-ntr-un ceas dăm gata locul. A mai rămas o postaţă acoperită cu hrean. «Atacaţi!» porunceşte bătrânul şi intrăm să răscolim hreanul. Peste un sfert de ceas, norocul ne surâde sub forma unui şir de sticle culcate în pat de nisip. Bem ca sparţii, bem ca taurii ajunşi într-o zi de iulie pe mal de râu. Fericit, bătrânul trece drumul, suie în clopotniţa bisericii şi bate clopotele. Titi sare din somn, urlând: foc! foc! foc! Vecinii răsar la gard şi odată cu ei apare şeful postului de jandarmi. E întâmpinat cu chiote şi cu copane de găină fripte.
– Înapoi la casele voastre, le strigă bătrânul vecinilor, are loc o aplicaţie militară.
– O să tragă şi cu tunu? întrebă un copil.
– Cu tunu, mâine noapte.”
Dar după două zile, ţintuit în jilţul de lemn din biblioteca sufocată de cărţi, Fănuş îşi aduna gândurile şi cuvintele într-un pocal de aur.
Prietenos, oricând pus pe şotii, generos cu cei pe care-i cunoştea, Fănuş va fi iubit pentru tot ce a făcut în viaţa lui în care s-au îngemănat geniul, modestia, prietenia şi bunătatea sufletească.
Într-o dimineaţă de Florar, la primul cântat al cocoşilor, ireversibilitatea unui mesaj venit pe telefonul mobil mi-a tulburat toată fiinţa: „Tatăl meu, Fănuş Neagu, s-a stins azi dimineaţă, la ora 3. Anita”. Lângă Anita, fata lui, şi lângă Stela, soţia lui, vom fi mulţi care vom plânge dispariţia acestui mare scriitor şi prieten, dar şi acolo, în nesfârşitul Bărăgan, unde s-a născut şi a făcut primii paşi copilul cu zulufi aurii, vor plânge lacul, pădurea şi câmpia în care se ascund sfioase dropiile.
Opera sa ni-l va ţine însă treaz în memoria noastră, a tuturor.
Prin plecarea lui în locurile neştiute s-a pierdut o lume!

Dan Claudiu Tănăsescu

Author Description

Ziarul Oglinda

No comments yet.

Join the Conversation