Petre Magdin, despre vremurile trecute!

Petre Magdin, despre vremurile trecute!

S-a născut la 29 august 1943, în comuna Pesac, jud. Timiş. Studiază muzica de la vârsta de 9 ani şi începând cu clasa a VI-a urmează cursurile Colegiului de Artă “Ion Vidu” din Timişoara, pe care îl absolvă, în 1962, cu diploma de Bacalaureat.

În septembrie, acelaşi an, ca urmare a examenului de admitere, devine student la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” Bucureşti (astăzi, Universitatea Naţională de Muzică), Facultatea de Instrumente şi Canto, unde obţine Diploma de Licenţiat în Muzică, promoţia 1967.

Sorin Voinea: Ce profesori celebri v-au imprimat definitiv iubirea pentru muzică?
Petre Magdin: Mi-au fost profesori Gheorghe Adamachi (trompetă), Zalu Cristea (pian), Alexandru Sumschi (teorie-solfegiu), Mircea Chiriac (armonie), Nicolae Coman (contrapunct), George Bălan (estetică), Dumitru Bughici (forme muzicale), Dinu Vasile (folclor), Ovidiu Varga şi Petre Brâncuş (istoria muzicii), Grigore Iosub (orchestră), Dumitru Pop (muzică de cameră) şi alţii.
În programa analitică universitară, de specialitate, nu erau incluse nici atunci, după cum nu sunt incluse nici acum, genuri muzicale ca rockul, sau jazzul, ba mai mult decât atât, studenţii care aveau chemarea şi îndrăzneala să le abordeze erau consideraţi drept elemente nocive pentru societatea romînească, iar exmatricularea lor din facultăţile muzicale în care studiau făcea parte din practica uzuală a regimului comunist din România. Avem, în acest sens, exemple grăitoare, cum ar fi Richard Oschanitzki, pe care-l cunosc, din copilărie, de la Timişoara, pe care-l reîntâlnesc la Bucureşti şi care fiind cu câţiva ani mai mare decât mine avea să-mi sprijine activitatea, cu prestigiul său de muzician român, considerat, până astăzi, un simbol al generaţiei sale.
Sorin Voinea: Cum a fost viaţa dumneavoastră profesională?
Petre Magdin: Este o poveste, deloc romantică sau romanţată, desfăşurată la vedere, pe postul naţional public de televiziune, cu periodicitate săptămânală, precum şi în presă, vreme de 41 de ani, ca şi compozitor, şef de orchestră, om de televiziune şi critic muzical, cu peste 2.500 de articole, cronici şi eseuri, în cele mai importante publicaţii româneşti cum ar fi: Scânteia Tineretului, Suplimentul literar artistic al Scânteii Tineretului, Săptămâna, Flacăra şi Cronica Română.
Prin contrast cu atmosfera generală, din 1962-1965, profesorul de Estetică, George Bălan, inaugurează, în sala de festivităţi a Conservatorului “Ciprian Porumbescu”, seria scurtă, dar îndrăzneaţă a unor conferinţe de jazz, foarte bine documentate şi susţinute de exemplificări muzicale, cu artişti celebri, ca Louis Satchmo Armstrong, Ducke Ellington, Ella Fitzgerald sau Modern Jazz Quartet. După efectul moral şi chiar şocant al debutului, conferinţele maestrului mi-au arătat că se poate şi altfel. Că se poate mai mult şi că se poate mai bine.
Sorin Voinea: În ce an aţi înfiinţat grupul Dixie?
Petre Magdin: În 1965 înfiinţez grupul studenţesc Dixie, de jazz tradiţional, new orleans dixieland, pe lângă Casa de Cultură a Sudenţilor Bucureşti, grup la care fac referire şi dicţionarele de specialitate Disco Rock, autori Daniela Caraman Fotea şi Florian Lungu şi Rock, Pop, Folk, autori Daniela Caraman Fotea şi Cristian Nicolau. Reacţia unor profesori ai catedrei de suflători este foarte dură şi începe să se resimtă în notele acordate la examene. Dar ştiam că nu voi mai fi exmatriculat, pentru că această formă de constrângere şi umilinţă tocmai fusese abrogată şi pentru că grupul meu, Dixie, constituit numai din studenţi de conservator cum ar fi Tony Niculescu (pian), Ion Covercă (bass), Dan Eftimie (ghitară), Fery Grumberg (baterie-percuţie), Adrian Ursulescu (clarinet, saxofon) şi Vasile Zamfir (trombon) se afla sub tutela Centrului Universitar Bucureşti.
În acel an, Jazzul devenise un “compromis just” pentru cultura comunistă dintre Carpaţi şi Dunăre. Încep să studiez, la trompetă, aşa-numitul “vibrato negru”, un artificiu tehnic şi stilistic, destul de complicat, lansat de trompetistul american Louis Satchmo Armstrong şi rămas, în istoria jazzului ca blazon al dixie-landului creat de şcoala de la New Orleans, spre deosebire de şcoala de jazz tradiţional de la Chicago reprezentată de trompetiştii albi care practicau stilul vechilor fanfare americane, de la 1900.
Ambele şcoli, însă, utilizau formula combo, bună la toate, dar mai ales bună la nunţi, botezuri, picnicuri şi înmormântări şi care, la început de veac XX, cuprindea, în componenţa sa instrumentală, trompetă (în si bemol sau do), clarinet (în si bemol, do, sau mi bemol), saxofon (în si bemol sau mi bemol), trombon, tuba, banjo, sau chitară acustică, tobă mare, cu cinel aplicat sau încorporat şi toba mică, străbunica premierului de astăzi, atârnând, în poziţie profesională şi specifică, de corpul toboşarului.
Prin studiu şi analiză constat că trompetiştii contemporani, de jazz tradiţional, ai lumii, în special trompetiştii albi, nu abordează “vibrato negru”, pentru că el scade rezistenţa buzei, precizia execuţiei şi chiar măreşte riscul chixurilor care, la urma urmelor fac, într-o mare măsură, diferenţa de valoare, în categoria suflătorilor, la instrumente de alamă, cu muştiuc şi chiar în cea a suflătorilor, la instrumente de lemn cu ancie. Chix este denumirea utilizată de instrumentişti pentru articulaţia ratată a sunetului. Compun exerciţii speciale, pentru mine însumi, şi după patru luni de studiu, progresiv şi metodic, “vibrato negru” îmi îmbogăţeşte, tehnic şi stilistic, interpretarea pieselor de jazz tradiţional, fără să-mi diminueze calitatea sonoră şi precizia execuţiei, ba mai mult decât atât, atrage atenţia oamenilor de radio şi de televiziune asupra grupului studenţesc Dixie.
În iarna lui 1965 debutez, cu primele mele compoziţii, în concertele de la Casa de Cultură a Studenţilor, care sunt înregistrate, live şi periodic, de regretatul realizator Cornel Chiriac, pentru emisiunile sale de la postul naţional de radio. Blues alb, Taxi, Dialog absurd, Ninge iar, Dimineţi cuminţi şi Aglomeraţie sunt piese instrumentale de new orleans dixieland care pun în valoare calităţile de improvizaţie ale fiecărui instrumentist, în parte, care scot în evidenţă improvizaţia colectivă, specifică dixielandului, şi care dau grupului Dixie o notă de originalitate, binevenită, în peisajul muzical românesc al anilor ’65 – ’66.
Grupul Dixie îi acompaniază pe cântăreţii invitaţi şi are două-trei apariţii, de sine stătătoare, cu statut de vedetă, în fiecare ediţie, interpretând, una sau alta, dintre piesele mele de rezistenţă, pe care le-am numit mai sus, iar celelalte devin ilustraţie muzicala, live, a diferitelor momente din sumar.
Magazin 111 lansează grupul Dixie în atenţia telespectatorilor şi a specialiştilor.
Stagiunea concertelor de la Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti prinde cheag şi umple sala, până la refuz, în fiecare joi seara sau sâmbătă seara. Visez cu ochii deschişi. Mă şi văd şef de orchestră şi trompetist de jazz tradiţional, new orleans Dixieland, colindând lumea largă, în ropote de aplauze.
Dar cu toată dragostea, imboldul interior şi interesul pe care le simt pentru activitatea mea concertistică şi publică în cadrul grupului Dixie, mă trezesc, în fiecare zi, la realitate şi, oricât de frumos ar fi visul, nu întrezăresc, încă, niciun indiciu promiţător că jazzul tradiţional mi-ar asigura o carieră muzicală solidă care să-mi dea satisfacţia împlinirii profesionale. Mă obişnuisem cu succesul. M-a prins pe nepregătite şi mă sperii tot mai des să nu-l pierd.
Ceva se schimba în modul meu de-a privi lucrurile, muzica şi pe mine însumi.
Pasiunea pentru compoziţie şi orchestraţie începe să-mi atenueze visul de viitor trompetist şi şef de orchestră new orleans dixieland.
Compoziţia şi orchestraţia ocupă tot mai mult spaţiu în preocupările mele şi ideea că jazzul este şi va rămâne marele meu hobby, dar nu mai mult decât atât, capătă contur. (va urma)

Sorin Voinea

Author Description

Ziarul Oglinda

No comments yet.

Join the Conversation